De un sfrert de veac, România îşi caută drumul spre democraţie, rătăcind prin hăţişul tranziţiei şi pierzându-şi identitatea. De un sfert de veac, guvernele post-decembriste, în diverse combinaţii – socialiști, liberali, țărăniști, conservatori etc. – formează şi reformează ţara, aliniind-o la cerinţele europene, dar numai la capitolul obligaţii. În numele integrării europene, interesul naţional este sacrificat. Deciziile nu se mai iau la Bucureşti ci la Bruxelles, iar România a devenit o ţară de mâna a doua, la cheremul intereselor economice ale puternicilor Uniunii Europene şi ale vecinilor de peste ocean.
Poate este necesar a fi schimbat sistemul politic. Poate că Monarhia este o posibilă soluţie pentru viitorul României.
Nu sunt eu în măsură să mă pronunț asupra acestui deziderat, însă pot să analizez și să emit o opinie vizavi de realitatea socio-politică, pe care o simt din plin pe propria-mi piele.
Un învățat al antichității iudaice spunea că ”nimic nu-i nou sub soare: ce este a mai fost, ce a fost va mai fi”. Așadar, istoria se repetă cu oarecare ciclicitate și, pe cale de consecință, se repetă și formele de organizare socială ale umanității, desigur, pe o altă treaptă de evoluție, într-un alt timp și într-un alt decor. Pe de altă parte, faptul că trăim într-o lume relativă, este certitudinea care demonstreaza că totul e supus schimbării, fiind mereu perfectibil și benefic, dacă se ține seama de specificul național și de idealurile democratice ale umanității.
Pornind de la aceaste premise, revenirea monarhiei la conducerea statului român, nu este imposibilă, mai ales că începând din 1989 și până în prezent, toate guvernele care s-au perindat pe la conducerea statului, au avut drept obiectiv declarat – chiar fără să știe – concretizarea distincției aristotelice referitoare la ”traiul bun„ pentru toți românii. Pentru materializarea acestui obiectiv, primul premier democrat al României post-decembriste a declanșat jaful sistematic și ”legal” în economie, declarând industria drept ”fiare vechi cu valoare de fiare noi”. Cei care i-au urmat – în diverse combinații politice – i-au continuat opera, punând industria la pământ și agricultura în aer. Resuresle subsolului românesc au căzut pradă intereselor economice străine, fiindu-ne prezentate drept ”mari privatizări de succes„. Sintagma că ”statul este cel mai prost manager” se aplică doar statului român. Celelalte state puternice ale Uniunii Europene știu să ne administreze foarte bine resursele, să ne dea lecții de democrație și să ne alinieze cu prețurile la nivelul intereselor lor, chiar dacă veniturile noastre sunt de câteva ori mai mici decât ale lor.
Am vrut să fim membri ai Uniuni Europene și nicidecum subordonați ai acesteia. Am năzuit spre un sistem democratic, dar – din păcate – democrația a rămas doar un ideal aflat în sfera utopicului, bun de a fi fluturat – alături de alte promisiuni vizând instaurarea traiului bun – înaintea alegătorilor creduli, din patru în patru ani.
Dovada cea mai elocventă ne-au oferit-o cerberii democrației europene, în 2012, când Merkel și Barosso au călcat în picioare votul democratic, liber exprimat, al 7,4 milioane de români.
Acceptându-și statutul de subordonați ai Uniunii Europene, aleșii noștri au mutat înalta poartă otomană de la Istambul, la și mai înalta poartă de la Bruxelles. Astfel, marea majoritate a poprului român a ajuns ”slugă la el acasă”, iar acum – prin legea vânzării pământurilor – are toate șansele de a ajunge și chiriaș în propria-i țară.
Toate guvernele post-decembriste, până în prezent, mi-au înșelet așteptările. Începând de la Platon se știe că fiecare este dator de a aduce în societate ”binele”, dar nu cel transcendental, ci binele accesibil omului.
Politicienii noștri – cei cărora le-am conferit legitimitate – au uitat că datoria lor este aceea de a intermedia între noi – cetățenii acestei țări – și forurile internaționale care încearcă să ne impună un sistem coercitiv. De remarcat este faptul că, de la constituirea Comunității statelor europene, divergențele ivite în sânul ei, au fost soluționate printr-un compromis soldat cu încălcarea tratatelor constitutive, în situația în care interesul economic al unui stat puternic era lezat. Exemplu: politica scaunului gol practicată de președintele Charles de Gaulle, pentru apărarea intereselor economice ale Franței, mai exact ale fermierilor ei, care nu au acceptat imixtiunea comunitații in producția agricolă.
Se știe că statul care nu pune accent pe educarea cetățenilor săi în spiritul valorilor naționale și a limbii materne, își periclitează existența pe scena istoriei. Dacă reprezentanții noștri vor continua să ducă aceeași politică opusă interesului național, la fel ca și până acum, sunt convins că vom deveni o simplă populație de mâna a doua sau a treia, fără ţară, dezrădăcinată și pierdută în marea familie europeană.
În această situație – când s-au perindat la guvernare, în diverse combinații, socialiști, liberali, țărăniști, conservatori etc. – ce a mai rămas de verificat pe scena politică post-decembristă? Răspunsul este ”Monarhia”.
De altfel, nivelul de educație, de cultură, de bun simț înnăscut al membrilor familiei regale, nu se poate compara cu cele etalate de marea majoritate a clasei politice actuale. Despre această categorie de parveniți în ale politici care alcătuiesc prezenta clasă politică – prin atitudinea față de cei pe care cică îi reprezintă – cred că încearcă să pară mai tânără cu șapte ani, față de vârsta reală.
Majestatea sa, regele Mihai I, nu se poate compara cu actualul exponent al politicii românești de la cel mai înalt nivel, despre care eu – parafrazându-l pe Eminescu – nu pot spune decât că îşi ”croiește planuri printre sticle și pahare”, în propriul său folos, ignorându-mi voința de cetățean.
În pofida acestei triste realităţi, cred în continuare că ţara trebuie să ţină drumul democraţiei, drum pe care manifestările umane să se aşeze sub semnul valorilor şi al idealurilor umaniste şi raţionaliste, prinse într-un continuu proces de perfecţionare, în ideea că viaţa se trăieşte la timpul prezent.
